File de macrou fript cu piure de mazăre şi salată de fenicul

Macroul – acest peşte pe care noi, românii, îl găsim cel mai adesea mai congelat decât a fost vreodată ice age-ul, a rezonat primul în mintea mea cu tema reţetei, şi anume „Identitate”. Acest peşte cu gust robust, plin de caracter, dar în acelaşi timp foarte versatil şi accesibil oricărui buzunar a egalat, prin trăsăturile sale, principiile după care eu funcţionez.

După ce am vizitat 5 magazine şi pescării ca să găsesc cel mai proaspăt macrou posibil (sau cel mai puţin congelat) şi am fost aproape mulţumit de ce am cumpărat, neavând prea multe opţiuni, am hotărât să mă apuc de treabă.

Pentru că îmi place să cunosc cât mai bine ingredientele cu care gătesc, am ales să filetez, să porţionez și să dezosez eu macroul, însă domnul care vindea la pescăria de unde l-am luat mi-a spus că îl poate face şi fileuri, deci dacă vrei să îţi faci viaţa mai uşoară poţi alege oricând şi varianta asta. Macroul este un peşte cu un gust puternic, lucru pe care am mizat atunci când am ales să-l marinez cu un amestec de usturoi zdrobit şi ghimbir ras, puţin sos de soia (tipul light, nu dark), cozile de la o legătură de pătrunjel tocate foarte mărunt (le folosesc pentru că nu îmi place să le arunc şi aroma lor este foarte intensă), sare, piper proaspăt râşnit şi zeama de la o jumătate de lămâie. L-am lăsat aşa pentru 30 de minute, timp suficient pentru a strânge mizeria pe care am făcut-o şi pentru a pregăti garnitura şi salata.

Pentru piureul de mazăre, am pus o oală cu apă pe foc, am adăugat sare, iar când apa a început să fiarbă, am băgat mazărea (congelată) în schemă şi am fiert-o conform instrucţiunilor de pe pungă. Când a fost gata, am oprit o jumătate de cană din apa în care a fiert, am scurs mazărea, am pus sare, piper, puţină zeamă de lămâie şi am pasat-o cu blenderul, adăugând din zeama păstrată până când mi-a plăcut consistenţa. Am pus unt pentru gust şi luciu şi am lăsat piureul deoparte. Nu am trecut piureul printr-o sită, pentru că ar fi însemnat să arunc prea mult din săraca mazăre, iar faptul că piureul nu este perfect fin îl face şi mai interesant.

Pentru salată, am feliat feniculul cu o mandolină (se poate felia foarte bine şi cu un cuţit) şi am tocat grosier frunzele legăturii de pătrunjel de la care folosisem deja cozile. Am pus în salată şi o mână de valeriană pe care o aveam prin casă şi pe care voiam neapărat să o folosesc şi bine am făcut. Am stors apoi cealaltă jumătate de lămâie, am pus sare, piper, ulei de măsline, am amestecat şi, astfel, am terminat şi salata.

Pentru starul farfuriei – macroul, am pregătit o tigaie cu puţin ulei, pe care am încins-o binişor. L-am aşezat cu pielea în jos pentru 2 minute, iar când am văzut că pielea se crocănţeşte uşor, l-am întors pentru încă un minut şi jumătate. După ce am terminat de fript toate bucăţile de peşte şi m-am asigurat că toată casa miroase a macrou, usturoi, ghimbir şi lămâie (deşi am setat hota pe modul ultra-mega-turbo, însă degeaba), am considerat că sunt pregătit să le aranjez în farfurie şi să mâncăm.

Cum arătau în farfurie? Nu prea grozav. Am pus mai întâi piureul, apoi salata şi peştele deasupra lor. Pentru că se potrivesc foarte bine cu peştele şi pentru că i-am avut la îndemână şi, de ce să nu recunosc, aduc un plus de culoare farfuriei, am adăugat şi câţiva germeni de ridiche, însă nici cu felii subţiri de ridiche nu aş fi dat greş.

Cum a fost la gust? Aici pot să spun că m-am descurcat onorabil, totul s-a potrivit aşa cum trebuie: arome subtile peste tot, texturi diferite, dar complementare, macroul rege peste toate astea. La final, mi-am pus întrebarea: “Mă reprezintă?” Absolut! Mă şi depăşeşte pe alocuri. L-am servit cu un pahar de vin alb, pe care l-am închinat micului macrou din toate mările şi oceanele, cinste lui că m-a ajutat să îmi descopăr identitatea într-un fel de mâncare.

Text&Foto: Mihai Petrișor
www.mihaipetrisor.ro