Sfantul ciolan si alte relicve

I-am promis Chinezului detalii picante despre o operatiune pe care am executat-o ieri. E vorba despre o noua aventura in cautarea ciolanului perfect, Graal-ul porco-gastronomic, bucatica filosofala cautata de veacuri, adulata de unii, hulita de altii. Va spun repede, pana nu se raceste: ieri am ales varianta aceea care implica utilizarea unei oale sub presiune.

Am asezat in ea ciolanul, cu religiozitate aproape. Apa se sfinteste abia dupa contactul cu sfanta ramasita a porcului, linga care am pus doi morovi barosani, trei radacini de patrunjel parfumat, o jumatate de telina, doua cepe crestate putin si o maciulie de usturoi pe care l-am plesnit ca in joaca, sa se defaca doar putin, sa-i vezi pulpa dar sa nu-i cada €œfustele (lucru la fel de incitant pentru papila gustativa pe cat e privitul la piciorul delicat dar ferm al unei dansatoare de tango ce se insinueaza prin despicatura rochiei). Am vazut apoi foarte clar ce am de facut mai departe: sa adaug in oala doua frunze de dafin, cateva bobe de piper si enibahar, trei cuisoare si o lingura de seminte de chimion pe care le-am incalzit nitel intr-o tigaie, cu putin ulei de masline (divina aroma, jur pe rosu). Am fixat capacul oalei. Cateva fluieraturi de oala mai tarziu (adica dupa aproape doua ore) aveam in fata o minuantie de culoarea lemnului de nuc uscat, aburinda, mirosind a reusita, de buna seama. Soriciul explodase din loc in loc si lasa sa se vada carnea moale, desprinsa de pe os, cartilagiile s-au topit intr-o pasta lipicioasa numai buna de uns pe paine iar legumele s-au dizolvat transferand ciolanului toata savoarea lor.