Am întâlnit și pui fericiți

Ieri am gătit un pui fericit. Nu vorbesc în rime doar de dragul lor, așa se numește puiul pe care-l veți vedea mai jos. A fost o aventură să ajung la el. Auzisem că există, curiozitatea mea era stârnită, simțurile alerte și pofta la trei liniuțe peste medie (mă știți doar, sunt un pofticios ireparabil). Am fost la Carrefour, unde tocmai se terminaseră puii fericiți, am mers la Real unde „am rămas fără dar e mașina pe drum, ajunge în jumătate de oră”. Cum jumătate de oră mi-a părut un timp rezonabil, m-am învârtit prin magazin, mi-am cumpărat antifurt pentru bicicletă, am probat o pereche de pantofi pe care nu-i doream, am citit toate etichetele de pe raftul cu conserve, ce mai, orice pentru a face timpul să treacă mai repede. Doream puiul hrănit ca la curte, crescut fără grabă industrială, cu grăsime lângă pielea ușor gălbuie, cu copane sănătoase și pieptul ferm.

Până la urmă, mașina a ajuns, eu am luat puiul ca pe un trofeu obținut cu sacrificii (unde ați văzut bărbați să probeze pantofi doar așa, să treacă vremea?), l-am dus acasă și l-am întors pe toate părțile, să mă convingă că-i aievea. Era.

Am mai adunat pe lângă el o mână bună de ciuperci proaspete și mititele, doi gogoșari, două suluri de mozzarella cu care habar n-aveam ce urma să fac, dar erau în frigider și mi-au făcut cu ochiul, un șomoiog de rozmarin din grădină, niște roșii cherry și o bucată de unt.

Am spălat puiul, l-am șters pe dinafară și pe dinăuntru cu prosoape din hârtie apoi am presărat și-n el și pe el o mână de sare grunjoasă. Și pentru gust dar și pentru a-i proteja pielea sensibilă de pe piept.

Am îndesat rozmarinul în pui.

După rozmarin, a venit rândul ciupercilor să intre-n pasăre. Știu , sună ciudat, dar ăsta-i adevărul.

Am așezat puiul, așa fericit cum era, într-o cratiță. Am pus pe lângă el câteva fire de ceapă verde, roșiile cherry și ciupercile care-mi rămăseseră. Și untul. Apoi, ca să mă asigur că puiul nu se va coace prea „din prima”, am turnat peste el o cană de bere. Cam asta-i toată intervenția externă la capitolul arome și condimente.� Am pus apoi cratița în cuptorul încins și am redus căldura la jumătate. Am lăsat puiul să se coacă încet, timp de o oră și zece minute.

Din când în când îl mai stropeam cu sos din cratiță și, vă spun drept, când am văzut că se rumenește bine la exterior, am zdrobit pe pieptu-i de aramă câteva roșii, cu rol de scut. Ele l-au ferit de prea-coacere. Înainte de a declara puiul gata și pe mine cu un pas mai aproape de împlinirea poftelor, am tăiat mozzarella în rondele pe care le-am împrăștiat în jurul puiului. Am mai pus cratița în cuptor pentru zece minute.

Greu m-am abținut zece minute după ce am scos puiul din cuptor, dar l-am lăsat să se hodinească puțin înainte de a tăia din el.

V-am spus mai sus, nu am folosit prea multe celea pentru aromare. Motivul? Am vrut să văd ce poveste știe să-mi spună puiul fericit. Și știe. E dulce și savuros, fraged și parfumat discret, cărnos și lipicios, cum trebuie să fie un pui fript.

Pe lângă el, ciuperci și roșii coapte, învelite-n brânză topită, unse toate cu sosul bun-bunuț care s-a adunat în cratiță. Nu mai am alte vorbe la adresa ăstui pui, doar promisiunea că voi mai încerca unul, de data asta la ceaun, să văd cum se comportă în alte împrejurări. Să fiți sănătoși și de vreți să aflați și alte lucruri despre puiul fericit, cercetați aici, în Jurnalul de pui fericit.