Dragobetele, la români, nu era doar o sărbătoare a îndrăgostiților. Era o zi a începuturilor. O zi în care satul ieșea la lumină. Oamenii din mediul rural își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților care, în ziua lui Dragobete, in satele românești, pe 24 februarie, se primeneau în haine curate, de sărbătoare și porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămăioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. Ei culegeau flori și înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine pe băiatul care le îndrăgea.
Dacă se plăceau, alergau unul după altul în joc ritualic, lăsând inima să-și aleagă ursitul. Dacă băiatul prindea fata și ea îl plăcea, îl săruta în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De acolo venea vorba: „Dragobetele sărută fetele.” Se spunea că așa cum îți este sufletul de Dragobete, așa îți va fi tot anul.
Dragobete este considerat în tradiția românească un zeu al iubirii, precum Cupidon în mitologia romană sau Eros în mitologia greacă. Dragobetele era fiul Babei Dochia, un tânăr chipeș și năvalnic, care aducea iubirea în suflete odată cu primele semne ale primăverii. Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos și iubăreț nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-și piardă mințile. Modul de a sărbători Dragobetele este diferit de la o regiune a ţării la alta: petreceri în aer liber, dansuri, jocuri, discuţii în jurul focului, săruturi, logodne simbolice .
Dragobetele nu este o iubire care sa urle in gura mare, nu este o iubire grabita ci este in primul rand o iubire legată de alegeri facute cu sufletul, de pământ, de anotimpuri, de rost, de traditii.
De aceea am ales sa va prezint azi o farfuria care are la baza ingrediente putine, simple, tradiționale, dar care spune exact povestea Dragobetelui.
Această farfurie este o declarație românească de iubire.
Când așezi această farfurie în fața cuiva drag, nu oferi doar mâncare.
Oferi primăvară- prin microplantele crude si panselute.
Oferi tradiție, pui pământul strămoșesc – prin linte.
Oferi gospodăria românească – prin porc.
Oferi pasiune – prin sfecla roșie, culoarea sângelui care fierbe când iubești.
Oferi iubire românească, autentica.
Si poate, la fel ca în satele de demult, iubirea voastră nu va fi doar un gest de o zi, ci un legământ care crește odată cu anotimpurile.
Pentru că Dragobetele nu este despre artificii. Este despre inimă. Despre pământ.
Despre noi.
Ingrediente folosite :
Pentru mușchiuleț de porc în crustă de microplante:
- 1 mușchiuleț de porc (500–600 g)
- 2 pumni generoși de microplante (mazăre, ridiche, linte)
- 1 lingură muștar fin
- 1 lingură miere
- 1 lingură nucă măcinată fin (opțional, pentru textură)
- 1 lingură untura de porc
- 1 lingură unt
- Sare, piper proaspăt măcinat
- 1 cățel de usturoi tăiat fâșii
Mușchiulețul de porc este simbolul casei românești – este temelia. În gospodăria românească, porcul era belșug, siguranță, continuitate. Aproape fiecare casă avea unul. Așadar, carnea aceasta nu este doar un ingredient – este memoria satului românesc, este stabilitatea, este familia, este tradiția care ne ține împreună.
Îmbrăcat în crustă de microplante, el nu mai este doar o simpla bucata de carne, ci devine legătura dintre iarnă și primăvară. Verdele crud amintește de iarba care începe să răsară, de câmpurile care se trezesc. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, pentru ca Dragobetele este, înainte de toate, renaștere- renasterea iubirii, renasterea naturii, renasterea sperantei si promisiunea unor noi inceputuri.
Pentru salata de sfeclă roșie:
- 2 sfecle roșii medii (coapte sau fierte – eu le-am fiert)
- 1 linguriță miere
- 1 linguriță oțet balsamic sau zeamă de lămâie
- 1 lingură ulei de măsline
- Un praf de sare
Roșul intens al sfeclei – culoarea iubirii intense, a pasiunii, a sângelui care ne clocotește în vine atunci când ne îndrăgostim, a emoțiilor care ne aprind obrajii atunci când suntem in preajma celui drag.
Pentru piureul de linte:
Piureul de linte galben-portocaliu este soarele care încălzește pământul. Este focul din sobă, în jurul căruia se spuneau povești și se legau destine. Lintea, simplă și hrănitoare, vorbește despre rădăcini, despre bucătăria românească autentică – fără artificii, dar plină de sens.Am folosit :
- 200 g linte roșie
- 600 ml apă sau supă de legume
- 2 morcovi si o ceapa mare roșie ( pentru intensificarea culorii)
- 30 g unt
- 1 lingură ulei de măsline
- Sare după gust
- Un vârf de cuțit de turmeric (optional pentru intensificarea culorii)
- 1 lingură smântână (opțional, pentru finețe)
Galbenul-portocaliu al lintei – culoarea pământului reavăn, a gliei strămoșești. Este stabilitatea, rădăcina, temelia pe care se clădește iubirea adevărată.
Am inceput cu lintea – temelia
Am clatit lintea în apă rece de 3 – 4 ori, dupa care am pus-o la fiert impreuna cu cei doi morcovi si ceapa rosie ( folosite si pentru gust dar si pentru a intensifica culoarea ). Le-am lasat la fiert aproximativ 15–20 de minute, până cand lintea a devenit moale si morcovii al dente.
Am scurs apoi excesul de lichid.
Am adaugat untul, putin praf de turmeric si sare și am paserat fin cu ajutorul unui blender.
Salata de sfeclă – pasiunea
Am ales salata de sfecla rosie intr-adins. Roșul ei intens nu este întâmplător. Este culoarea pasiunii, a sângelui care ne ține vii si ne clocoteste prin vene atunci cand suntem indragostiti, a emoției care ne urcă în obraji atunci când iubim. În contrast cu verdele crud al microplantelor și cu auriul lintei, sfecla aduce focul. Dragobetele nu este doar promisiune liniștită, este și inimă care bate mai tare.
Salata de sfeclă, ușor dulceagă, cu un strop de oțet sau lămâie, aduce echilibru. Așa cum iubirea adevărată are și dulceață și puțină aciditate și profunzime. Roșul ei pe farfurie e ca un sigiliu: iubirea nu e doar spusă, e simțită.
Am spalat bine sfecla roșie, si am pus-o la fiert cu tot cu coajă. Cand a fost bine fiartă, am lasat-o sa se răcească si am dat-o prin răzătoare, astfel incat sa obțin niste felii subțiri. Am amestecat-o apoi cu miere, oțet, putin ulei de masline si chimen.
Am lasat-o asa ca să se împrietenească si sa se intrepatrunda aromele .
Roșul ei trebuie să fie viu, intens, ca inima îndrăgostită.
Mușchiuleț de porc – sufletul farfuriei
Am scos carnea din frigider si am lasat-o la temperatura camerei cu 20 minute înainte de gătire, timp in care am condimentat-o cu sare si piper.
Am încins tigaia cu untură de porc, așa cum găteau si bunicii noștri.
Am rumenit apoi mușchiulețul de porc pe toate părțile (5–6 minute total). Cand am obținut acea crustă maronie- crocantă , am scos mușchiulețul pe un platou.
Am amestecat apoi muștarul cu mierea și usturoiul și in momentul in care carnea s-a racit am uns carnea intr-un strat subțire.
Am tocat apoi nuca si microplantele și am tăvălit mușchiulețul prin acest amestec de microplante si nucă.
Eu am dorit ca mușchiul și crusta să fie mai crocante, așa că, am mai pus totul într-o tavă și am dat la cuptor la 180°C pentru 8-10 minute. L-am lăsat apoi să se odihnească cțteva minute înainte de a-l felia.
Servire mușchiuleț de porc în crustă de microplante
Am așezat totul pe o farfurie, astfel incat culorile și texturile să se întrepătrundă și am decorat cu microplante și flori – panseluțele – delicate și colorate – sunt ca jurămintele nerostite din satele vechi. Florile care se culegeau la Dragobete erau păstrate la icoană, ca semn de noroc și iubire curată.
Farfuria devine astfel o poveste românească:
Verde – renaștere.
Galben-portocaliu – căldură și început.
Roșu – pasiune și dragoste.
Carne fragedă – stabilitate și belșug.
Nu este doar un preparat oarecare pentru cina.
Este o declarație spusă în limba pământului nostru.
Pentru că la noi, Dragobetele nu înseamnă inimioare si baloane din plastic.
Înseamnă natură, foc, culoare, stabilitate și legământ.
Cu drag,
Alte rețete cu mușchiuleț mai găsiți și aici.